Jurnal

Paranoia în dragoste

30 decembrie 2014

Untitled-1Câteodată e foarte greu să îţi dai seama de unele obiceiuri proaste pe care le ai înrădăcinate adânc în rutina zilnică, până când le vezi efectuate de alţii, în exact aceleaşi scopuri pe care le ai şi tu. Şi, în ciuda faptului că ştiu că e extrem de greu să priveşti pe de-a-ntregul o problemă din pespectiva celui de lângă tine (pentru că cine şi-ar dori să intre cu adevărat în pielea altcuiva, ca să trăiască autentic o altă impresie decât cea pe care o susţine? Nimeni, vă spun eu, pe încercate…), când vezi un astfel de ritual expus şi justificat de altcineva, (uneori) ţi se aprind beculeţele.

Că femeile fac prea des aceleaşi greşeli, asta se ştie deja. Că suntem un cumul de ciudăţenii, crescute şi domesticite încă din faşă, şi asta se ştie (deja). Că ne deosebim teribil de mult de bărbaţi şi că, da, ne mândrim cu asta, mi se pare inutil să mai subliniez. Şi, totuşi, există lucruri pe care le facem constant, şi de care cred că ar trebui să scăpăm numaidecât, pentru că, din punctul meu de vedere, ele nu ne fac bine. Deloc. Ca de exemplu…

Înainte de-a aşeza pe coli roz cu inimioare dovezi de pupile dilatate şi verdictul de mare amor, există o fază de paranoia prin care, aparent, trecem cu toţii. Nu ştiu sexul masculin cum face faţă, dar eu vă vorbesc despre noi, femeile, în general, şi despre mine în particular. E vorba despre momentul acela în care nu ştii dacă te vrea sau doar te chinuieşte, e momentul în care ai da orice să ai o certitudine pentru că el (nu-i aşa?) nu-ţi oferă decât informaţii vagi şi foarte greu de desluşit, e perioada aia de tranziţie când habar n-ai ce-o fi de partea cealaltă a scoarţei cerebrale, pentru că, citind semnele, totul e, aparent, teribil de neclar… şi tu ajungi, firesc, să nu ştii ce să mai crezi. Pentru că nu reuşeşti să faci diferenţa firească dintre realitate şi felul în care ţi-ai dori dori tu să fie stau lucrurile, de fapt şi de drept.

Ne încurajăm una pe alta să citim semnele. Să depistăm, nonverbal, paraverbal, şi, în ultima instanţă, chiar şi verbal, care e scopul tuturor interacţiunilor care, aparent, nu duc nicăieri. Şi, de aici, începe nebunia. De la statusuri, la descrieri la poze, la check-in-uri, la melodii. De la add-uri şi comentarii. De la e-mail-uri şi sms-uri. De la mesaje văzute, dar fără nicio replică. De la telefoane la care nu răspunde nimeni. De la invitaţii formale, neconcretizate nici măcar într-un salut „pe bune”. Toate au câte o scuză. Toate îşi găsesc o interpretare. Toate au un motiv. Şi, de cele mai multe ori, motivul e mereu în afara cuplului închipuit. Pur şi simplu.

Eu am înţeles că nu e prea bine să faci asta atunci când am primit ceva feed-back mai îndrăzneţ în care eram întrebată dacă, într-adevăr, melodia cutare postată pe wall are legătură cu persoana x. Şi mi-a venit să râd, pentru că nu, nu avea nici pe departe, motivul era altul, contextul nu indica, din punctul meu de vedere, mesajul înţeles şi (re)transmis. Dar întrebarea a venit ca un fulger şi m-a făcut să înţeleg cât de des greşim nu atât aruncând mesaje în mări infinite, cât interpretându-le pe cele care ne vin de la diferiţi indivizi pe care i-am vrea mai mult decât cunoştinţe, amici, prieteni.

Când eram la liceu, se purtau conversaţiile pe yahoo messenger. Acolo am cunoscut prima dată sentimentul acestui concept de paranoia amoroasă pentru că el, cu care nu vorbeam des şi nu mai mult de câteva formalităţi, avea frecvent statusuri cu versuri din melodii splendide, celebre. Şi după o perioadă în care statusurile i se schimbau de la romantic la mai romantic (stare pe care o împrumutasem cu succes), începuse să mi se pară că statusurile noastre se leagă, se-mpletesc, se completează. Până într-o zi când amorul meu s-a spulberat către alte orizonturi, cu dedicaţie blândă şi mână fină, alta decât a mea, muncind şi tastând şi inventând şi căutând statusuri-răspuns să se potrivească cu presupusa-i pereche.

Apoi, în epoca facebook, am avut câteva tentative de-a urmări postări, comentarii, noutăţi. Dar am renunţat, mai întâi secvenţial, foarte decisă să capitulez definitiv, ca să mă-ntorc apoi când mai primeam un like, un share, un semn care făcea să mai pâlpâie un rest de speranţă. Până într-o zi când am obosit să mai descifrez indicii care nu se legau (nici între ele, nici între noi) şi care nu duceau, oricum, nicăieri, pentru că mi s-a părut că n-are, de fapt, niciun sens. Şi, într-adevăr, n-a avut nici până azi. (Dar cine ştie ce ne rezervă viitorul?… :)) )

Observ frecvent în jurul meu persoane care trăiesc din plin perioada aceasta de paranoia sentimentală. Aşa mi-am şi dat seama, de fapt, că am fost şi eu de câteva ori în etapa aceasta de tranziţie, de aşteptare, de disperare. Că am căutat, am cercetat, am aşteptat, am descifrat semne şi simboluri născocind şi inventând pentru fiecare semnificaţii fabuloase şi neadevărate care, în final, n-au dus nicăieri. Şi astăzi ştiu, după ce am eşuat pe propria-mi piele şi după ce am adunat suficiente poveşti ce poartă semnul eşecului de la alţii, că nu-mi foloseşte la nimic şi că, da, probabil n-ar trebui să mai fac asta niciodată.

Dacă am înceta să ne mai citim unii altora gândurile pe baza unor fărâme digitale de gând şi de părere, ar fi minunat. Dacă am aşeza pe foi albe fapte, şi nu ipoteze îndoielnice, poate că am fi mai fericiţi şi mai liniştiţi, în loc să ne torturăm singuri sub umbrela unor plăsmuiri ale imaginaţiei care ne dictează lucruri pe care ni le dorim într-o oarecare măsură. Dar probabil că aşa lucrurile ar fi mult prea simple şi cine, în lumea asta îneţsată de complicaţii şi provocări, mai are timp de ecuaţii limpezi?

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Mack 30 decembrie 2014 la ora 14:58

    Daca intrebi „Ce inseamna aia?”,te gandesti ca poate distrugi un fel de inceput de telepatie amoroasa or something? Iti spun sigur ca covarsitoarea majoritate a barbatilor care sunt vag sanatosi la cap (din punct de vedere social/afectiv) o sa fie cu mult mai fericiti sa-ti spuna pe bune daca-i X sau Y, si nu o sa taca, continuand sa transmita semnale oculte prin titlui de piese puse ca statusuri pe facebook.

    Am invatat pe pielea mea: comunicarea inseamna exprimarea limpede a doleantelor.

  • Raspunde Mack 30 decembrie 2014 la ora 16:05

    PS, fain logo, naspa tema. 🙂

  • Lasa un raspuns