Jurnal

Cuvântul scris, între talent şi emoţie

12 ianuarie 2015

Astăzi am învăţat una dintre cele mai interesante lecţii pe care viaţa mi le-a dat vreodată: aceea că, indiferent dacă ai sau nu un real talent pentru un anumit lucru, poţi să reuşeşti să-l îndeplineşti dacă pui în realizarea lui o bucată mare de suflet. Şi, acum, să vă explic.

Eu sunt omul cu metaforele. Sunt omul cuvintelor, meseriaşul care scrie la Crăciun şi Anul Nou sms-uri personalizate după chipul şi sufletul celui care le primeşte. Sunt omul căruia i se încredinţează sarcina redactărilor mai mult sau mai puţin oficiale pentru că mă pricep, am experienţă, iar uneori, exerciţiul acesta al scrierii îmi iese mai bine decât majoritatea. Şi, din când în când, mi se spune că am talent. Atât.

Dar astăzi am înţeles că talentul nu e totul. Textele mele, alea în care n-am frânt şi amestecat bucăţi din mine, n-au căpătat decât eticheta unor scrieri de duzină, publicate şi uitate, spre deosebire de cele în care m-am dizolvat şi scris cu lacrimi, cu dor, cu sufletul sfâşiat de-atâtea căzături. Şi pe care mi-e frică, uneori, să le citesc pentru că ştiu că acolo am ascuns bucăţi din mine pe care am vrut să nu le mai am. Iar astăzi, din fericire, ele nu mai sunt decât printre cuvinte, acolo unde eu nu îndrăznesc să mă duc, nici măcar cu privirea, ca să nu deschid o cutie personalizată a Pandorei.

Oamenii care povestesc despre ei cu emoţie şi patos reuşesc să stârnească admiraţia celor din public. Sunt cei pe care nu-i crede nimeni în stare, pentru că n-au la îndemână experienţa cuvântului scris. Şi totuşi… a vorbi despre tine, în public, aşa cum simţi şi cum trăieşti, nu are cum să treacă neobservat.

Pentru că emoţiile-s, de fapt, sarea şi piperul textelor. Şi, când nu le guşti, înseamnă că ai alţi parametri de percepţie a lumii din jur.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.