Jurnal

Avem (foarte multe) de învăţat de la pantofi

6 februarie 2015

Stylish-HighAcum două săptămâni, m-am decis că am nevoie de nişte pantofi suficient de comozi cât să-mi susţină gleznele şi suficient de ochioşi cât să-mi susţină silueta şubredă. Şi, după căutări şi priviri îndelung-admirative, i-am găsit. Numai că, ce nenoroc, n-aveau mărimea mea. Aşa că, îndrăzneaţă, hotărâtă să-i am, decisă până-n măduvă să mi-i însuşesc şi să mi-i apropii, m-am interesat şi am aflat c-or să mai aducă, săptămâna următoare. Şi că or să mă sune, când au să vină. Doar că timpul a trecut şi eu n-am primit niciun semn.

Între timp, m-am mai plimbat pe lângă vitrină. Între timp, i-am mai admirat, visat, dorit în neştire. Între timp, da, am supravieţuit ispitei de a cheltui banii (sumă frumuşică, de altfel) pe altceva. Totul, ca să-i am. Şi când n-am mai putut răbda, am intrat în magazin şi-am întrebat.

Exact modelul ăla nu-l primiseră. Dar aveau ceva asemănător, cu mici diferenţe. Frumoşi, croiţi şi lăcuiţi după acelaşi calapod, dar cu altă formă a tocului. Aproape altceva, totuşi, la fel… Dar am zis da. Hai. Poate că, uneori, e nevoie de un compromis ca să fim fericiţi, mi-am zis. Şi i-am probat. I-am încălţat uşor, zâmbind deja la gândul că oglinda nu va face decât să-mi confirme ceea ce intuisem: că, în final, da, i-am găsit, pantofii perfecţi pentru mine, numai buni să-ntâmpin primăvara în ei.

Numai că, atunci când m-am ridicat de pe scaun, am crezut că mor. O durere m-a săgetat deasupra călcâielor, acolo unde, de obicei, pantofii rod în carne vie. Şi aproape că mi-a venit să plâng. Cu greu, cu eforturi de mers, m-am târât până-n faţa oglinzii şi am aprobat, printre sughiţuri născânde, superbitatea concepţiei lor. Dar n-am putut să fac mai mult de atât. Aşa că m-am întors, dezamăgită, cu speranţele fracturate de la cot în jos, ca să-i descalţ şi să-i returnez. Era clar, dureros de clar, că ei nu-s pentru mine.

Ştiu, v-am mai spus asta. Dar n-am putut să nu-mi amintesc, încheind fermoarul cizmelor mele cu toc, că, uneori, a-ţi căuta jumătatea seamănă teribil de mult cu a-ţi cumpăra pantofi. Dacă ceva nu-i menit să fie al tău, nu e destul să faci un compromis, două, trei. Pentru că, de durut, tot o să te doară. Pentru că aşa e calapodul… Însă ţine de tine dacă alegi sau nu să trăieşti cu disconfortul şi cu gândul dureros că, la fiecare purtare, o băşică urâtă, o zgârietură sângeroasă, o durere surdă o să-ţi amintească de fărâma de incompatibilitate care a fost acolo (ignorată) de la-nceput.

Eu, acum, ştiu că nu-mi place expunerea voită, pe banii mei, la unele dureri. Aşa că… mai caut. 🙂

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde pitus valentina 30 mai 2016 la ora 17:14

    cat costa ??

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.