Advertoriale

Dacă aş fi avut un câine…

7 aprilie 2015

Eu nu fac parte din categoria celor care se dau în vânt după animale. Nu postez poze cu pisici, nu mă pot lăuda cu un istoric impresionant de animale de casă deţinute şi iubite, şi, mai ales, nu empatizez deloc cu cei care, atunci când povestesc despre viaţa lor, au grijă să menţioneze, musai, şi de animăluţul din ea.

Cu toate acestea, am slăbiciunile mele. Şi mă emoţionează teribil căţeluşii, atunci când îi văd pe stradă purtându-şi stăpânii la plimbare. Îmi plac teribil pufoşeniile patrupede, care-şi poartă cu mândrie cozile pe străduţe de parcă ele ar fi a lor şi, mai ales, mă impresionează fidelitatea de care e capabil, dincolo de orice, un căţel.

N-am plâns la „A walk to remember” cum am plâns la „Hachiko”, celebrul film în care căţelul îşi aşteaptă stăpânul mort în aceeaşi gară, ani de zile. Şi nu o dată m-am gândit cât de mult ar trebui să învăţăm de aici, să reînvăţăm, de fapt, despre fidelitate, şi despre devotament, şi despre ce înseamnă, dincolo de toate, o prietenie.

N-am avut niciodată un căţel. Dar asta nu m-a împiedicat să mă-ntreb, întotdeauna, cum ar arăta un astfel de animal, după ce i-aş împrumuta din teritoriul şi personalitatea mea, din timpul şi obiceiurile mele. Pentru că, cel puţin din poziţia mea de observator, aşa arată lucrurile: căţeii au grijă să-mprumute felul de-a fi al stăpânilor şi apoi, cu aceeaşi grijă, îi poartă personalitatea prin lume, prin cartier, prin plimbări lungi şi relaxante.

N-am avut niciodată un căţel. Dar dac-aş avea, l-aş hrăni cu Royal canin maxi junior şi mi-ar plăcea să-l văd dând zâmbitor din coadă atunci când, după o zi extenuantă, mi-e dat să mă-ntorc acasă…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.