Jurnal

Depre oameni. Realităţi imediate

22 aprilie 2015

Când am început să scriu, habar n-aveam o groază de lucruri. O perioadă, lucrurile au mers de la sine, am publicat în neştire idei pe care le-am frământat în nopţi fără somn, pe unele am avut grijă să le promovez, în timp ce unele s-au promovat de la sine. Unora le-au plăcut scrierile, alţii au apreciat un raţionament, unii au rezonat cu concluziile. Însă o parte au avut grijă să-mproaşte cu noroi şi, ca să fie mesajul complet, a avut mereu grijă câte-un „cineva” binevoitor şi, desigur, anonim– să-mi împărtăşească opinia, mai mult sau mai puţin pertinentă, dar de multe ori foarte acuzatoare, înţesată de apelative pe care, mărturisesc onest, nu mi le mai amintesc, pentru că aşa-s eu, am obiceiul prost de a uita răutăţile altora.

La-nceput, am pus orice critică de-asta pe seama imperfecţiunii stilului. Şi, ca să arăt că am învăţat din tot ce mi s-a spus, am avut grijă data viitoare să fie mai bine. Dar n-a fost. Răutăţile au tot curs, apoi s-au rărit şi, uneori, mai răsar şi acum, din când în când, să-mi spună că sunt aşa şi pe dincolo. Îmi asum. Toate frustrările au nevoie să fie descărcate undeva, mai ales într-un spaţiu public, pentru că-i mai ieftin şi mai la-ndemână. De cele mai multe ori, la doar două click-uri distanţă…

Asta n-ar fi tocmai o problemă. M-am obişnuit. M-am imunizat. Dar tot nu reuşesc să-nţeleg de ce aleg unii să-şi piardă timpul cu astfel de lucruri. Şi nu pentru că n-aş vrea sau n-aş putea, ci pentru că nu găsesc o explicaţie suficient de plauzibilă care să mă convingă.

Între timp, m-am lăsat păgubaşă. Pentru că în tot acest circ al ideilor împrăştiate peste tot, cel mai mult îmi place cum se-ascund unii sub umbrela anonimatului. Semnând cu pseudonim, poţi să spui orice. Poţi să acuzi, să-ţi dai cu părerea, să explici cum ar trebui făcut şi să judeci, fără să fie nevoie să-ţi asumi tot ceea ce ai spus (scris). Iar eu am înţeles că, oricât de adevărate (sau nu) ar fi acuzele, laşitatea primează. Şi asta invalidează orice opinie, în special pe cele răutăcioase.

Primesc feed-back de orice fel. Accept orice critică. Sunt receptivă la toate punctele de vedere, mai ales la cele diferite de al meu. Însă doar dacă el vine de la persoane reale. Pentru că, oricât ar fi de la-ndemână, virtualul e doar un canal. Contactul uman primează, şi pentru asta-i nevoie de o identitate. Când nu eşti dispus să ţi-o asumi, îţi anulezi singur existenţa.

***

Mi s-a spus la un moment dat că, mai devreme sau mai târziu, toţi facem compromisuri. Eu am trăit, până nu demult, într-o lume pe care mi-am imaginat-o ideală. Am purtat filtrul unui frumos contruit din cărţi şi din minte şi m-am încăpăţânat să cred că, da, pe lume sunt mult mai lucruri bune decât rele. Că dreptatea există şi se manifestă, că noţiunea de corectitudine defineşte o realitate şi nu un concept abstract. Dar după ce m-am izbit, pe rând, cu capul de un perete, şi apoi de încă unul, şi-ncă unul şi tot aşa… a trebuit să regândesc nişte lucruri şi nişte zâmbete. Şi mi-am dat seama că frumosul nu ţine de foame. Că cine îndeplineşte toate regulile nu e un erou, ci, dimpotrivă, un prost şi, de multe ori, un prost care moare de foame. Şi că gloria-i efemeră… şi…, şi…, şi… mai devreme sau mai târziu, toţi facem compromisuri.

Motiv pentru care nu mai caut demult să mulţumesc pe toată lumea. În plus, nu toată lumea vrea să fie mulţumită. Nu mă mai încăpăţânez să-i salvez pe toţi, deşi, da, încerc şi lupt până la capăt, dacă există şi de partea cealaltă un dram de voinţă. Dar cea mai mare luptă, zilnic, e cea cu mine însămi, în care mă străduiesc să nu mă avânt în războaie reci cu morile de vânt, să nu mai dau curs tuturor concluziilor pe care le coc în urma unor raţionamente pe care alţii, deşi mai avizaţi decât mine, refuză să le facă, şi să-mi văd, cum s-ar spune, de treaba mea, fără un consum suplimentar de nervi şi timp.

Nu-mi iese mereu. Dar încerc, muncesc asiduu, mă străduiesc mereu să-mi perfecţionez metoda. Şi, între timp, învăţ dimensiunile sănătoase ale egoismului, care-mi dictează să-mi ţin unele păreri pentru mine. Pentru că sinceritatea doare foarte tare, mai ales dacă cel căruia i te adresezi nu are întotdeauna capacitatea de-a te înţelege. (Şi-atunci să vezi distracţie!!!)

Aşa că nu mai aştept să fiu înţeleasă în masă de oameni care nu ştiu să privească dincolo de gardul viu din faţa blocului, atât timp cât în jurul meu există cel puţin o mână de oameni care sunt capabili să priceapă mesajul meu de dincolo de aparenţă. Pentru că ei sunt dovada că, da, pot să mă fac înţeleasă şi fără să fie necesar să mă justific la fiecare cuvânt şi la fiecare virgulă.

Articole pe aceeasi tema:

1 Comentariu

  • Raspunde George Petrache 22 aprilie 2015 la ora 9:46

    Buna
    Din pacate…ai dreptate. Sunt prea multi. Si te coplesesc.
    Daca nu ma insel parca am mai vorbit despre asta…
    Oricum, asa cum bine spui, daca reusesti sa te faci inteleasa fara sa fie nevoie sa te justifici, inseamna ca te-ai adresat persoanei potrivite. Restul…

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.