Jurnal

Copilul, radiografia familiei

15 mai 2015

Ca sa fim intelesi de la bun inceput, va spun ca imi plac foarte, foarte, foarte mult copiii. Si ca, da, intr-o zi sper sa-i am si eu pe-ai mei, si sa-i educ asa cum, de mult ori, imi doresc s-o faca si altii, atat de bine pretind ca ma pricep la teorie. Dar sa revenim la lumea aceasta cu fundul in sus si cu parinti dificili, din mainile carora ies progenituri cu care, mai devreme sau mai tarziu, va trebui cu totii sa ne obisnuim, ca vor fi si ei cetateni, ba chiar cu drepturi europene, vorba reclamei si ironia (subtila a) sortii.

Stiu ca voi primi o droaie de critici, ca n-am copii si de aia comentez. Ca nu stiu cum e si ca, da, in acest caz, mi-e teribil de usor sa dau sfaturi. Dar m-am consolat cu ideea, si, in plus, stiu ca cine se va trezi comentand o va face pentru ca, probabil, se simte cu musca pe caciula, si cu plodul needucat, si pentru ca are impresia solida că, daca ma va umple pe mine de apelative dintre cele mai diverse si mai colorate, acest fapt o va face (sau il va face) sa se simta un parinte mai bun.

Ca sa-ncep cu inceputul, un lucru pe care mi l-a spus cineva intelept la un moment dat, pediatru de profesie, a fost ca un copil e radiografia, oglinda familie in care traieste. In functie de maniera in care vorbeste si se comporta micutul omulet, poti foarte usor sa iti dai seama de atmosfera si profilul familiei in care copilul creste si se dezvolta (si, uneori, este educat). Daca injura, de multe ori fara sa stie prea bine ce spune, pentru ca la 3 ani, e cam greu sa oferi informatii suplimentare referitoare la ce-nseamna „te bag in aia ma-tii”, vei sti ca, probabil, asa se vorbeste in casa. Iar daca esti suficient de sadic incat sa continui cercetarile, iar copilul se arata cooperant, vei afla ca mami si tati, cuplul ala imbracat numai de firma, care-ti vorbeste eventual de sus, pentru ca ii revolta toate neregulile sistemului pentru care de cele mai multe ori e de vina medicul cel iresponsabil si avid de bani, ca de asta ii urla lui plodul dincolo de usa, desi tu nici macar nu l-ai atins, se alinta frecvent folosind nume de animale mai mult sau mai putin domestice ori apelative dintre cele mai sugestive (idiotule, proasto etc.).

În acest context, in care extrem de multi copii se dezvolta armonios sub umbrela sfanta a familiei, probabil in urma unui mecanism de adaptare (ca aparare sigur nu e), turma asta de plozi, generatia viitoare, a dezvoltat un racnet caracteristic, asemanator cu animalele din jungla. Si nu stiu cum se face, dar pretutindeni, in parc, la magazin, la coltul blocului, e mereu cate unul care racneste din toti plamanii, pentru ca mami nu-i da jucaria, ori copilul celalalt nu se fereste din calea lui, ori cineva strain l-a aprostrofat pentru lipsa de bun-simt si manifestarile razboinice de-a obtine una, alta.

Insa in tot acest demers al revoltei zgomotoase, ce ma frapeaza si ma uimeste cel mai tare e atitudinea parintilor, care sar ca arsi sa ii faca pe plac printisorului. Mame debile care, ca sa scape de manifestarea psihotica a propriei odrasle, fac pe dracu-n patru sa ii aduca sub nas obiectul ravnit, ca sa taca si sa le lase in pace cand vorbesc cu alte dudui, sau cand fumeaza in parc cu alte mamici, sau cand vorbesc pe banca la telefon, sub pretextul ca isi supravegheaza puiul cu care petrec timp de calitate. Si, temporar, furtuna se opreste. Pana cand interesul micutului zeu se propteste intr-un alt punct, iar procedura se reia, in caz de aparent refuz lipsit de fermitate.

Problema si dilema mea se leaga de doua aspecte: prima, ca ii invatati pe copiii vostri ca totul li se cuvine, ceea ce nu-i chiar asa sanatos, si a doua, ca imi zdruncina mie nervii cand vad cate-un plod dintr-asta extraordinar de enervat. Pentru ca acesti copilasi sunt foarte enervanti. Si pentru ca eu, personal, ii evit, odata cu parintii pe care-i cataloghez, mut, drept niste incompetenti, de multe ori ofensati pana la cer pentru aceasta eticheta bazata pe dovezi pentru care ei nu au ochi.

Stiu, insa, ca se poate sa cresti un copil si fara sa-l inveti sa urle, pentru ca vad in jur si copii care sunt educati si care stiu sa ceara si sa primeasca, si respectiv sa inteleaga atunci cand primitul nu e posibil. Insa parintii aceia sunt cei care, daca nu stiu ce sa faca intr-o situatie sau alta, se documenteaza. Citesc carti si cer sfaturi. Si nu, in niciun caz nu stau pe banca din parc, scuipand seminte, discutand ultimele barfe si suflandu-i in bors odraslei in numele unei presupuse iubiri materne pe care eu n-o inteleg, pentru ca nu o cunosc.

Educatia, da, se face acasa. Dar trebuie sa aiba si cine sa te educe. Altfel, incepi sa (inveti sa) urli.

Articole pe aceeasi tema:

1 Comentariu

  • Raspunde Violeta 16 mai 2015 la ora 11:47

    Din pacate, statistic vorbind, cam astia suntem. Ca ne dorim exceptia sa devina regula e cu totul altceva. Dar grija noastra nu cred ca trebuie sa fie aceea de a ne creste copiii prin comparatie ci sa ne concentram intreaga atentie asupra lor si sa incercam sa-i „inzestram” macar cu cei 7 ani de acasa,

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.