Jurnal

Se pot schimba, nu se pot schimba

20 mai 2015

Am spus la un moment dat, ferm și decis, că oamenii se pot schimba. Că, în cazul în care se declanșează un trigger, convingeri, idei, prejudecăți se pot dărâma într-o secundă, înainte să aibă cineva vreme să-și dea seama ce se-ntâmplă. Apoi, sub umbrela faptelor, și nu a teoriilor pe care le-am asimilat conștiincios în anii roditori ai lecturilor mele timpurii, am decis, mai ferm, mai de neclintit, că m-am înșelat. Că, de fapt, oamenii nu se pot schimba, cel mult se pot șlefui. Dar, chiar și pentru atât, e mult de muncă, și e greu. Și, de multe ori, te costă timp și nervi și răbdare și o avere emoțională pe care o pui în joc, ca la poker, mizând pe victorie și pe fericirea de-a avea alături un suflet în care investești, care să te înțeleagă și să te completeze (asta dacă investiția îi parvine lui, sufletului străin de tine, dar și dacă îți revine ție, pentru că trebuie să faci să merite, cu fiecare bătaie a inimii).

Acum, însă, oscilez. Pentru că am văzut și văd în continuare oameni care se schimbă. Oameni care, acum ceva timp, erau într-un fel, iar acum -aș vrea să spun dintr-odată, dar nu, nu dintr-odată, ci treptat- sunt altfel. Au devenit… alții, noi. Majoritatea, însa, au progresat și nu pentru că i-au lovit nenorocirile, ci pentru că, în viața lor, s-a întâmplat să le iasa în cale o piatră și să se-mpiedice și să se trezească. Ori s-a întâmplat să li se ivească o oportunitate și, ca să-i facă față, s-au văzut nevoiți să renegocieze valorile parametrilor după care și-au ghidat viața. Iar alții, pur și simplu, au decis într-o dimineață, într-un vis, într-o oglindă oarecare, că vor ceva, altceva, și-apoi a-nceput distracția.

Recunosc, astfel de exemple mie-mi dau curaj. Și speranță. Și zâmbete. Pentru că, involuntar, mintea mea coace niște comparații. Toți facem comparații, la urma urmei, dar din astfel de povești înălțătoare, eu imi extrag nu doar inspirația, ci și gândul optimist că se poate. Că e posibil. Că există o cale (sau, poate, mai multe). Dar că e nevoie de timp, și de voință. Și cine mai știe de ce anume?…

Oamenii se pot schimba, sună utopic. Oamenii nu se pot schimba, sună abrupt. Iar onest ar fi să spun că unii se pot schimba, daca vor. Dar aș fi, iarăși, nedreaptă. Mă simt nedreaptă…

Deci, unde-i adevărul? Ne schimbăm sau nu ne schimbăm? Rămânem aceiași sau fugim din noi și, în spațiul dezlocuit, îi aducem pe alții -noi-nouți- să ne împlinească visele? Da? Nu?

Nu știu… eu oscilez, și mă indoiesc, și cred, și nu cred întotdeauna…

Foto: picturequotes.com

Articole pe aceeasi tema:

1 Comentariu

  • Raspunde Rivulus 21 mai 2015 la ora 22:49

    Eu cred in continuare ca oamenii nu se schimba. Se modifica unele comportamente, insa miezul ramane acelasi. Am argumente de ce e asa insa nu cred ca ma lasa platforma sa scriu atat:))

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.