Jurnal

Fetita si melcul

4 iunie 2015

De cand a venit caldura, strazile orasului sunt, cel putin dimineata, o idee mai populate cu oameni care, manati de aceeasi graba, aleg mersul pe jos. Imi place sa-i admir, uneori ni se intersecteaza privirile, claxoanele, sunetul pasilor pe asfalt, iar alteori impartasim complice o cafea, fiecare-n cutia lui maronie si aburinda.

In orasul acesta, am si eu strazile mele preferate. Dar una dintre ele, pe care pasii ma poarta aproape zilnic in diminetile cu ore pe Copou, ma-ncarca energetic mai tare. Are copaci cu umbra, trotuare netede, oameni veseli. Si doua gradinite, fabrica de zambete care se-ncarca, mereu, cu fetisoare zglobii, abia trezite din somn.

Insa in dimineata aceea de acum doua saptamani, dimineata precedata de-o noapte cu ploaie, strazile picurate in zori de cate-o raza ratacita de soare erau suficient de pustii incat sa crezi ca oamenii s-au speriat de racoare si si-au reluat mersul cu masina. Pe ici, pe colo, cate-un melc pazea constiincios si adormit un trunchi de copac, uitat pe aleea umbroasa si splendida. Iar din directia opusa, nepasatoare, o fetita mergea la scoala.

Blonda, bucalata. Cu gecuta roz si fustita de blug, purtand in spate un rucsacel cu vise care nu pareau s-atarne prea greu. Si, in impreunarea palmelor, ascundea ceva, soptind cuvinte duioase unui interlocutor pe care eu nu l-am detectat cu privirea.

M-am oprit, recunosc, gandind ca poate are-o casca si ca poarta conversatii matinale cu.. cineva. Si am asteptat sa vad, ca un observator cuminte, sa-mi confirm banuiala. Insa fetita a trecut nepasatoare pe langa mine, vorbind mai departe unul melc pe care-l purta cu grija pe palmele-i mici, si pe care l-a asezat, gingas, pe-o bordura, spre-o mare de verde, acolo unde probabil ca i-ar fi fost mai bine decat stationand pe asfaltul calcat in graba de calatori.

Scena cu pricina m-a induiosat si m-a inmuiat, amintindu-mi ca uitam frecvent, cand ne facem mari, sa ne bucuram de lucrurile mici, chiar daca eu insami, la varsta asta, culeg melci de pe trotuare si-i arunc peste garduri unde e verde, si crud, şi frumos.

Insa, de atunci, ma tot gandesc ca nu degeaba suntem unii mari si unii mici. Ca cei mari sa aiba grija de cei mici, macar cat sa nu-i calce cineva pe strada.

Articole pe aceeasi tema:

4 Comentarii

  • Raspunde Vieru Ciprian 4 iunie 2015 la ora 12:17

    E clar ca fetita e un ingeras!

  • Raspunde Ana 9 iunie 2015 la ora 13:14

    Si in Bucuresti, de cand a venit caldura, oamenii obisnuiesc sa mearga pe jos. Chiar am fost surprinsa sa remarc intr-o dimineata, o mare de oameni mergand pe un traseu care in mod normal nu este circulat… Ma intrebam ce s-a intamplat si atunci am realizat ca multi dintre calatori au ales mersul pe jos decat sa suporte caldura din mijloacele de transport in comun care asteptau cuminti in cozile de masini de la semafor… Este frumos gestul fetitei, de a proteja o vietate lipsita de aparare… ar trebui ca toti parintii sa pun mai mult accent pe un astfel de gest, pe empatie…

  • Raspunde Violeta 15 iunie 2015 la ora 12:50

    Baietelul meu salveaza frecvent melcii de pe aleea blocului; si o face cu mult drag. 🙂

  • Raspunde Maria 22 iulie 2015 la ora 19:33

    De cand eram mica si pana in ziua de astazi salvez melci pe timp de ploaie 🙂 Sunt adulta dar sufletul mi l-am pastrat 🙂

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.