Jurnal

Sunt optimista

17 octombrie 2015

Observ deseori tendinta celor din jur de a-i judeca pe ceilalti si multa vreme, recunosc, am incercat sa inteleg de ce facem, constant, asta. Apoi, pentru a ma absolvi in proprii ochi de vina de a face constiincios acelasi lucru, m-am ascuns dupa scuza ca vreau sa(-i) inteleg. Si, in ziua in care am inteles cu adevarat ca eforturile mele sunt inutile, pentru ca intelesul nu-mi foloseste la nimic, si ca nu toata lumea vrea sa fie inteleasa, mi-am redirectionat energia catre lucrurile cu adevarat importante. Catre oameni cu adevarat merituosi. Si, de ce sa nu o recunosc, catre mine.

Privind retrospectiv, constat cu uimire cat de mult m-am schimbat. Eu asa spun, ca m-am schimbat. Altii imi spun mereu ca e meritul maturitatii care a dat navala peste mine. Sau experienta. Sau obisnuinta. Nu stiu. Dar asta nu ma face sa ma intreb, uneori, daca revelatiile vin peste noi selectiv, pentru ca in jurul meu persista aceeasi oameni care sunt, inca, la fel. Care arunca cu noroi in altii, pentru ca e mai simplu decat sa priveasca in propria viata. Care arata cu degetul, in loc sa admita, onest, ca si ei sunt la fel, si ca, poate, nu sunt ei cei mai in masura sa vorbeasca despre asta. Pentru ca -vorba aia care mai circula prin targ- nimeni nu-i perfect.

O vreme m-am lupta cu ei, cu plangaciosii astia filosofi care le stiu si le fac si le ofera pe toate, in timp ce nu sunt apreciati, incurajati, valorizati de un public pe care tot ei si l-au ales, intr-un fel sau altul. Le-am servit pe nepusa masa argumente fierbinti care se digera greu. Si, de multe ori – asa cum aveam sa aflu mai taziu-, am pierdut batalia nu pentru ca as gati prost rationamente la minut, ci pentru ca adevarul nu e decat unul singur, in timp ce prefacatoria poate imbraca multe, multe forme. Asa ca, acum, iau lucrurile ca atare. Iau oamenii ca atare. Dar asta nu ma opreste sa zambesc amar atunci cand recunosc un ipocrit. Cand stiu adevarul de dincolo de crusta crocanta, aurie, si totusi in farfurie imi sunt servite cruditati amare in cele mai ispititoare combinatii.

Pentru ca, printre altele, si tacerea e un raspuns, o concluzie, o opinie neexprimata. Sau, pur si simplu, e o metoda fina de a evita o incursiune in cate-o mocirla infecta in care esti invitat, momit, atras de catre unul, altul care stie ca toti sunt asa, si pe dincolo, si ca, vai!, ce nenoroc pe noi ca ne-am nascut printre ei…

Dar eu sunt optimista. Si stiu ca atragi ceea ce esti, sau ceea ce vrei sa fii, si ca ceea ce spui despre altii poate spune cate ceva despre tine (sau poate ca nu?) si ca, daca vreti, poti sa te schimbi, pentru ca totul e relativ si incert, spre deosebire de soarele care rasare mereu, chiar si dupa cele mai grele nopti, si de primavara care urmeaza intotdeauna dupa iarna, pur si simplu…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.