Jurnal

Sufletul, cos de gunoi

3 decembrie 2015

Sufletul meu e un cos de gunoi. Are o capacitate relativ limitata, e mereu plin si, cateodata, da pe dinafara de prea multe lucruri care sunt aruncate fara prea multa ezitare in el. Stiu, comparatia aceasta e murdara, dar n-o  fac pentru ca nu am constiinta propriului suflet, ci pentru ca am constatat ca, fara sa vreau, tot ce se loveste de mine sfarseste acolo. Uneori, daca materialul e biodegradabil, in timp mi se-ntampla sa uit ca acolo a fost (acel) ceva. Alteori, daca sufletul mi-e prea plin sau daca aruncatorul e neindemanatic, unele lucruri ajung pe dinafara si… nu le mai simt, nu le mai stiu, nu le mai plimb de ici, colo ca un bagaj indispensabil de mana. Daca, insa, cuvintele, emotiile, evenimentele au o compozitie chimica ciudata sau o stare de agregare care le permite sa se strecoare, tot ce ricoseaza-n mine isi face loc acolo, in cosul pieptului, si stationeaza pana ma-ndur sa-mi pun niste manusi, sa fac curat, sa aspir, sa dezlipesc, sa frec cu peria, sa dau cu dezinfectant, sa cumpar flori si sa aerisesc si sa fac iar lumina si loc pentru alte dezamagiri crunte, pentru alte vise strambe, pentru alte emotii care se ivesc pe neasteptate si pe care nu stiu unde sa le invit sa se aseze. Pentru ca e mai usor sa-ti cumperi un cos de gunoi decat sa construiesti o sala de asteptare pentru toate incertitudinile proprii.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.