Jurnal

Despre superficialitate si alti demoni

22 februarie 2016

Ma condamn uneori pentru superficialitate. Pentru ca mi se-ntampla sa citesc, din ce in ce mai des, textele pe diagonala. Pentru ca spicuiesc in news feed, pentru ca arunc cu ochiul asa, pe la suprafata, pe cate-o pagina (virtuala sau nu) ticsita de cuvinte. Ca parcurg un text, prima data, pe sarite, si-abia apoi, daca mi se pare ceva suficient de interesant incat sa merite efortul unei lecturi complete, reiau cu responsabilitate cititul, oferindu-i deplina mea atentie.

Mi s-a reprosat deseori lipsa de profunzime. Dar astazi, intr-un moment de respiro, ma gandeam asa cam cat timp pierd, zilnic, spicuind si selectand. (Pentru ca, in fond, aceasta e doar o alta metoda rapida de a vedea ce e de pastrat si ce e de aruncat, ce e de citit si ce nu, ce mi-ar folosi si ce nu.) Insa, paradoxal, metoda selectiei rapide ma salveaza de la a pierde incredibil de mult timp fata de activitatea constiincioasa a cititului cu responsabilitate a tuturor ideilor din care nu raman intotdeauna cu lucruri utile, ba dimpotriva, ma umplu de nervi si de revolta si de dialoguri imaginare in care combat, contrazic, conving si argumentez ipoteze strambe si foarte, foarte diferite de-ale mele, fapt care ma consuma si ma oboseste si ma supara groaznic…

Mi-ar placea, sincer, sa ma scutur de acest obicei prost al trecerii rapide in revista a noutatilor care curg prin fata ochilor mei, mai ales pentru ca ma trezesc uneori aplicand aceasta metoda si-n alte sfere de interes. Insa stiu ca a face abuz de astfel de gesturi si lecturi responsabile m-ar arunca negresit in haul deadline-urilor nerespectate si astfel mi s-ar zgudui putin valorile parametrilor in care-mi masor existenta-mi efemera, asa ca ezit, si cantaresc daca e bine sau daca nu…

Mi-e groaza, insa, cand ma gandesc ca, poate, facem asta si cu oamenii din jurul nostru. Ca suntem prea ocupati si nu mai avem timp sa (ne) cunoastem, sa (ne) descoperim, sa (ne) cercetam dincolo de eul care se prezinta-n fata sau in fereastra noastra de chat, acolo unde aparentele ascund mai usor trasaturi cu radacini puternice, care nu-s permise primelor vederi, mai ales daca acestea-s lansate in zboruri fugitive, grabite, vesnic in intarziere.

Si-atunci, incotro? Catre mult si catre divers, catre carul cu fan in care sta, ascuns, acul care asteapta sa fie gasit…

Articole pe aceeasi tema:

1 Comentariu

  • Raspunde Anonim 26 februarie 2016 la ora 16:40

    Că te răfuieşti la ordinea zilei cu tine însuţi trădează o grijă faţă de adevăr şi dreptate. În acelaşi timp, îl faci pierdut, paralizat. Nu vei găsi acul gândindu-te neîncetat la el, rătăcind prin ferestre de chat – cu speranţa că, odată aflat, te vei lega pe vecie de el.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.