Jurnal

Traiectorii personale

14 februarie 2016

N-am găsit niciodată prea folositoare momentele de reflecție la propriul drum în viață. Să te oprești pentru o clipă și să-ți scrii pe hârtie obiective noi ca să ai ce bifa, tăia, corecta ulterior mi s-a părut, o vreme, o pierdere de timp. Iar până la urmă, după o perioadă în care am încercat să înțeleg ce beneficii mi-ar aduce mie această opțiune, m-am resemnat cu eșecul și-am declarat-o o simplă convenție socială, mai ales pentru că, nu-i așa?, majoritatea bilanțurilor și a planurilor se realizează în decembrie-ianuarie atunci când, calendaristic, are loc trecerea la noul an.

Astăzi, însă, știu că nu e neapărat rău să faci un bilanț și să-ți propui țeluri ambițioase, măcar din când în când. Doar că eu, una, îmi rezerv dreptul de-a nu le respecta întru totul, mai ales când oportunitățile, neprevăzute și miraculoase, îți bat la propriile uși cu gând să te-nvețe lucruri splendide despre viață sau să-ți schimbe, uneori ireversibil, drumul pe care ți l-ai creionat atât cât ți-a permis imaginația și talentul.

Însă nu despre oportunități vroiam să scriu, ci despre tendințele cărora le-am fost deseori, cu totii, fani și victime…

Cineva mi-a spus la un moment dat că nu e chiar atât de greu să manipulezi masele și să le prostești să cumpere un produs, atât timp cât ai o idee relativ bună pe care s-o vinzi și o campanie puternică de promovare. Și eu am vrut, desigur, să contrazic ipoteza aceasta, gândind că fiecare dintre noi are capacitatea de-a judeca cu propria minte dacă are sau nu nevoie de un lucru, dacă alege sau nu să achiziționeze ceea ce i se arată ca opțiune. Însă, după o serie de exemple care au prins la ”mase”, am înțeles că persoana în cauza are dreptate. Suntem frecvent dependenți de câte ceva și, oricât am vrea să (ne) demonstrăm contrariul și propria independență, întotdeauna va exista cel puțin un exemplu care să ne clatine apărarea. Iar acest fapt nu demonstrează altceva decât că avem cu toții slăbiciunile noastre, momentele de ”prostie”, clipele de zăpăceală în care ne lăsăm duși de val și din care ne trezim, mai devreme sau mai târziu.

Dar ce înseamnă mai devreme? Și când se face mai târziu?…

În perioada în care am cunoscut internetul și socializarea online, trendul era să scrii cât mai distorsionat. Și, da, eu însămi am experimentat mutilarea limbii române până într-o zi în care am dat cuvintele strâmbe pe diacritice și-am înlocuit spațiile cu virgulele, pentru că am înțeles, undeva, pe parcursul distanței dintre zgomotul tastelor și ”Enter”-ul transmițător că a scrie corect denotă profesionalism. Și eu vroiam –probabil tot sub umbrela revelatoare a unui trend- să fiu profi.

Dar, cu toate acestea, spărsesem gașca și asta a fost puțin stânjenitor. Apoi, încetul cu încetul, de îndată ce rigurozitatea cerințelor profesionale a mai impus și altora să se întoarcă la cuvântul scris corect, ne-am trezit cu toții într-o zi redactându-ne unii altora mesaje lizibile, fără reinventările cool cu care ne-am făcut debutul online.

Există, însă, și-o excepție care a rămas, încă, pe stil vechi, pocind și-acum limba română așa cum făceam cu toții cândva. Și, brusc, într-o conversație cu izul nostalgic al lui ”a fost odată” ne-am amintit și-am concluzionat că, da, am fost acolo, a fost frumos, dar timpul a trecut, noi am crescut și, fiecare-n stilul lui a mers mai departe, evoluând sau stagnând sau urmând un traseu pe care noi încă nu l-am înțeles, ca să-l putem numi, caracteriza, descrie cumva…

Probabil că, de fapt, evoluția și involuția, progresul și regresul, statul și mersul mai departe sunt, de fapt, doar niște parametri care nu fac decât să cuantifice o manieră extrem de personală a propriilor evoluții și, tocmai din acest motiv, plecăm, venim, ne zbatem între joburi, oscilăm între decizii, iubim până la epuizare și trântim uși care se sfărâmă-n urma noastră la ore diferite din zi și din noapte, când unii dorm, alții se strâmbă, unii fac nunți și alții se plimbă, unii visează și alții privesc cerul înstelat dincolo de care sălășluiește, nemărginit, întunericul…

Articole pe aceeasi tema:

8 Comentarii

  • Raspunde Anonim 15 februarie 2016 la ora 21:19

    Ce zbucium! Tu nu ai avut un Valentin, asa e?

    • Raspunde Alexandra Bohan 15 februarie 2016 la ora 21:31

      E esența textului cea care te-a condus pe aceasta pistă sau data la care a fost publicat?

      • Raspunde Anonim 16 februarie 2016 la ora 21:49

        Rezistând impulsului de a trage o concluzie – începând chiar cu lumea, nimic nu e la locul lui. Uneori trebuie să îndurăm schimbările, traiectoriile,în mai bine sau mau rău, cu o deznădăjduire plină de conformism. Bolnavi de speranță, ne facem din așteptare și renunțare axiome în care vrem să prindem viața. Parametri.

        • Raspunde Alexandra Bohan 16 februarie 2016 la ora 21:58

          Eu nu-mi mai permit luxul de a afirma ca nimic nu e la locul lui. E o viziune subiectiva si e o constatare mareata. Fiecare dintre noi ar aseza, probabil, lucrurile într-un altfel pe lumea asta. De aceea avem, printre altele, atâtea posibilitati de a ne decora propriile case, de exemplu. 🙂 Dar eu mă multumesc să-mi găsesc propriul loc. A ma aventura in proiecte ambitioase care sa implice lumea întreagă e o idee care ma sperie si ma fascineaza, deopotrivă. Dar, da, mărturisesc ca, uneori, si eu (ma simt tentata sa) afirm ca nimic nu e la locul sau. De aici, uneori, necesitatea de a spera.

          E un comentariu frumos. Mi-a plăcut. ?

  • Raspunde Anonim 16 februarie 2016 la ora 23:04

    In intervalul ce te desparte de propriul cadavru, speranta e o ratacire de la drumul batatorit. Ce va fi aceasta ratacire? Regres sau progres?

    • Raspunde Alexandra Bohan 17 februarie 2016 la ora 8:04

      As fi tentata sa afirm ca „depinde”, însă cuvântul acesta mi se pare impersonal si rece, spunând, de fapt, nimic. Din perspectiva timpului, e un progres, viata merge înainte. Dar tine de noi sa decidem, calitativ, ce sens dam acestui drum.

      • Raspunde Anonim 17 februarie 2016 la ora 19:51

        „Dar tine de noi”? Credeam că fatalismul te definește. Îți e străină ideea de limită?

        • Raspunde Alexandra Bohan 17 februarie 2016 la ora 20:06

          Nu mi-e straina ideea de limita, insa… exista doua categorii de lucruri pe lume: cele pe care le poti schimba si cele pe care nu. Iar aceasta constituie samanta care genereaza depresia, pentru ca frecvent oamenii nu inteleg ca e inutil sa te lupti cu morile de vant, cand ar trebui sa-si canalizeze energiile pentru a modifica (ideal e sa imbunatateasca) ceea ce tine de ei. Asa ca eu consider ca e important e sa identifici unde poti sa actionezi si sa vezi ce-i de facut in situatia data. A astepta sa-ti ghideze fortele exterioare toti pasii e o modalitate sigura de a te auto-limita.

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.