Jurnal

Sinceritatea la vârste mici

25 martie 2016

nodogsallowedAcum ceva vreme, mergând cu tramvaiul într-o dimineață, pe final de iarnă, la o stație relativ aglomerată se așază lângă mine un copil de vreo 4-5 ani, ușor agitat, care nu-și găsea locul curiozităților pe scaun. Copilul era cu mama lui pe care o tot bombarda cu întrebări, la fiecare revelație vizuală de dincolo de geam. Și după o suită de răspunsuri dezvoltate, mama, obosită, a încetat să-i mai răspundă, gândind departe, la ale ei, și precizându-i să stea locului, să nu se mai foiască și, desigur, să fie cuminte, pentru că nu-i frumos față de ceilalți călători.

Cu chiu, cu vai, copilul s-a resemnat, diluându-și foiala caracteristică și liniștindu-se într-un final când soarta face ca, la o stație, să urce în tramvai o doamnă în etate, cu faciesul caracteristic al duduilor ce întruchipează afurisenia prin desenele animate, purtând subțioară un câine bine-nfofolit, ca un Bubico autohton, dar de altă rasă. Iar dacă evenimentul ar fi trecut neobservat printre călătorii care nu s-au sinchisit de prezența cuplului, copilul apostrofat și așezat la locul normelor civilizației prin intervențiile mamei se întoarce ca trezit din letargia cumințeniei și, în liniștea tramvaiului, întreabă aprins: ”Mama, e voie cu câini în tramvai?”

Eu am râs, mai întâi pe-nfundate, apoi cu nasul în eșarfă, ca să evit de ce-urile fiziologice. Mama a tăcut, domesticind un zâmbet pe sub mustăți, în timp ce duduia cu câinele, așezată pe scaun, toarn-o replică revoltată și foarte pițigăiată (cum altfel?) și-i spune copilului ”Când ai să fii tu patron, atunci să dai tu ordine cine are voie și cine nu cu câini în tramvai.” Ca urmare, un zâmbet global a cuprins tot vagon, duduia s-a înfipt înțepată pe scaun ca să coboare, desigur, la prima, iar copilul, nedumerit, a tăcut și-a meditat, manifestând o vagă neînțelegere a ceea ce tocmai s-a petrecut.

Mie mi-s foarte dragi copiii pentru creativitatea, inocența și curiozitatea lor. Dar uneori pur și simplu îi ador pentru sinceritatea cu care spun lucrurilor pe nume, într-o manieră autentică, așa cum o percep ei dincolo de convențiile sociale, chiar dacă asta nu e întotdeauna în acord cu ceea ce și-ar dori părinții. Pentru că până încep ei să învețe minciuna sau, mă rog, diplomația, se-ntâmplă să-i plesnească pe unii dincolo de bariera subtilității care-ar merita apostrofați (mai des) cu vârf și îndesat, dar pe care-i tolerează toți absolvenții celor 7 ani de acasă, pentru că ”nu-i frumos” și ”nu se face”.

Sinceritatea e bună, până la o vârstă. Apoi, așa cum spunea cineva celebru, învățăm cuvântul ca să ne-ascundem gândurile, profilactizănd eventuale neplăceri, supărări, scandaluri…

Foto: http://hopeforgray.com/

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.