Jurnal

„Se face frig, iubitul meu, îmi bate-n geam o iarnă…”

15 noiembrie 2016

frigLa fiecare schimbare de anotimp, atunci când până şi bordurile-mi insuflă rotirea programată a soarelui printre crăpăturile cu înfrunziri verzi sau colorate, în mintea mea se trezesc la viaţă versuri pe care le-am citit cândva şi de care mi-am agăţat, mai devreme sau mai târziu, clipe trăite sub specificitatea sezonieră a parametrilor meteorologici. De cele mai multe ori, asta mă bucură, îmi aminteşte că viaţa ascunde în ea şi un strop de poezie, numai bun să-ţi fie tovarăş de drumuri însingurate. Dar azi mi-am amintit câteva cuvinte cu specific înfrigurat, iar de sub hăinuţa pufoasă şi groasă, inima mi s-a făcut ghem şi, într-o secundă prea scurtă ca să fie sesizată, un gând mi-a paralizat toate vertebrele sufletului: a venit iarna…

Până la tine, dragostea mea,/ E-n fâlfâit de aripi în frig” mi-am spus pe muţeşte, în timp ce un stol de porumbei şi-a luat zborul în faţa ochilor mei plecaţi în căutarea soarelui de toamnă. „Aici sunt atât de singur, încât/ Nici nu mă mai aud când te strig„, am continuat, privind peisajul umplut de bănci goale şi fântâni arteziene vălurind în neant, pentru un public alungat de temperaturi prea scăzute ca să-şi mai acorde un răgaz de clipocit de ape.  Şi poezia lui Nicolae Alexandru Vest mai are versuri, la fel de însingurate, la fel de „de dragoste”, la fel de înfrigurate. Dar mai spre sfârşit vobeşte şi de zăpadă, iar eu m-am oprit din a-mi aminti. Dintr-odată, a părut prea mult de-ndurat. Prea… dintr-odată…

Cu un oftat adunat în căuşul palmei şi purtat în buzunar vreo săptămână, am concluzionat că mie îmi lipseşte toamna. Îmi lipseşte soarele palid, mi-e dor de mor de plimbările cu frunze căzute, tânjesc albastru după rafalele blânde de vânt călduţ care să-mi mai spulbere din rămăşiţele verii cuibărite prin buzunare. Mai vreau un pic de cald, mai vreau zile în care să deschid geamul larg şi-n care să simt, prin toţi porii, miros de zile reci şi ploi blânde, nu rafale geroase, aşa cum mi-e dat, dimineaţă de dimineaţă, să simt şi să tremur din toate articulaţiile-mi proaspăt trezite.

Dar, probabil, nicio vrajă din lume n-o să-mi aducă toamna aurie înapoi. Poate doar un miracol care nu pare să se-ntâmple prea curând şi, în aşteptarea căruia, se face tot mai frig, se face tot mai iarnă, „se face frig, iubitul meu, îmi bate-n geam o iarnă,/ Copacii goi sunt trişti şi-ncepe-ncet să cearnă…” (Marianei Eftimie Kabbout)

Foto: arhiva personală

Dacă ți-a plăcut, dă-l mai departe!

Articole pe aceeasi tema:

3 Comentarii

  • Raspunde Mâzgălica 6 octombrie 2013 la ora 18:16

    La cât de frumos scrii, ar fi trebuit să te faci doctor pentru suflete 🙂
    Cel puțin pentru al meu, posturile tale sunt calmante și analgezice…

    • Raspunde Alexandra Bohan 6 octombrie 2013 la ora 18:48

      Mâzgâlica, îţi mărturisesc că e, probabil, cel mai frumos comentariu pe care l-am primit aici, pe blog, iar pentru asta îţi mulţumesc din suflet!

  • Raspunde Mâzgălica 6 octombrie 2013 la ora 19:41

    Este meritul tău 🙂
    Voiam de multă vreme să ți-o spun.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.