Jurnal

Zâmbete largi pentru gânduri strâmbe

8 noiembrie 2016

prieteniAcum câteva zile, s-a întâmplat să am ceva treabă prin mall. Și pentru că prea(ne)fericitul eveniment se întâmpla pe la ora prânzului, la un moment dat, de la atâta alergătură, mi s-a făcut o foame demnă de un ocol pe la food court unde, lihnită, am optat la primul impuls pentru o pizza. Gândit și făcut. Am cumpărat-o, am așteptat-o și, când a venit (sau, mă rog, am intrat în posesia ei), am sărit pe ea ca o lupoaică flamandă. Într-o pauză de rupt o altă felie, cu ochii mai sus de nivelul 0 al farfuriei, observ în fața mea cum un puști de vreo 3-4 anișori se plimbă liniștit printre mese.

Când ajunge în dreptul meu, se oprește o clipă din mersul ritmic și strănută zgomotos așa că eu, profitând de momentul sincronizat cu succes cu ce scrie prin Codul Bunelor Maniere, îi spun „sănătos!” și îi zâmbesc drăgălaș în timp ce el încearcă să se dezmeticească. După ce-și revine, puștiul părăsește locul faptei, mai face o tură printre mese și tocmai când mă pregăteam să mai iau o înghițitură, îl văd în fața mea privindu-mă fix. Dar nu așa, la întâmplare, ci… FIX. ÎN. OCHI. În timp ce se scobea în nas, dar asta nu e așa relevant.

N-am știut cum să reacționez, mai ales că la un training la care am participat recent am aflat că un contact vizual e o chestiune intimă între doi oameni, și dacă aplici greșit manevra, poți crea dezastre care să-ți pericliteze orice tentativă ulterioară de a mai comunica cu celălalt, motiv pentru care m-am gândit preț de o secundă că aceasta e circumstanța aceea înfricoșătoare și tocmai când era să mă apuce panica -pentru că un gând blestemat s-a dus către păpușa Chucky, nu întrebați de ce-, trag aer în piept, îmi spun că nu, asta nu mi se poate întâmpla tocmai mie, așa că-mi fac curaj să-l privesc și eu, și, prin urmare, puștiul îmi zâmbește frumos și mă întreabă, cu cel mai dulce și clar glăscior auzit vreodată: ”Cum te cheamă?

Sincer să vă spun, m-am topit. I-am răspuns cu un glas abia distins -după ce-am înghițit mai teatral ca-n desenele animate când personajele sunt prinse asupra farfuriei interzis de ispititoare- însă conversația noastră a fost întreruptă pe loc de mămica grijulie a puștiului care venise să-și recupereze puiul cerând scuze pentru deranj și părăsind locul faptei înainte de-a ajunge să ne împrietenim.

Cred că am văzut prea multe filme de groază. Sau, de fapt, cred că toată înlănțuirea aceasta de gânduri pe care nu mi le-am putut opri acolo, în întunericul ființei, se datorează unui cumul de experiențe ”scarry” dobândite de-a lungul anilor, ca urmare a unor interacțiuni cu oameni care nu sunt tocmai inofensivi și care au, în consecință, abordări particulare, oricât de mult ne-ar plăcea să credem despre ei numai lucruri senine. Chiar și asa, resemnarea cu gândul că trăim într-o lume ostilă te poate face hiper-protectiv și, uneori, poți să pierzi, în drumul tău, chestiunile mărunte care îți fac ziua mai bună.

Eu era să-mi fac un prieten. N-am apucat, m-am blocat în bula mea de gânduri infirme.

Foto: hippopress.com

Articole pe aceeasi tema:

2 Comentarii

  • Raspunde T&T 8 noiembrie 2016 la ora 20:25

    Mai-mai sa patesti ca mine cand m-am intersectat cu o blonda! 🙂 Si, da, gandesti cam prea mult. Nu recomand etichete „by default” pe oameni.
    Pi.eS. Poti sa „duci” singura o pizza??

    • Raspunde Alexandra Bohan 8 noiembrie 2016 la ora 20:28

      T&T: Nici eu nu recomand etichetele, chiar le evit și de multe ori îmi și iese. Mai am de exersat, dar măcar nu muncesc în zadar.
      Re:PS: Da, pot, mai ales de când am descoperit că pot să țin tava cu ambele mâini. :))

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.