Jurnal

De ce am dat la Medicină

5 noiembrie 2016

prezentare_alexandra_bohanE o întrebare pe care am auzit-o frecvent în ultimii 5 ani și la care n-am știut niciodată ce să răspund. Dar am înțeles de-a lungul timpului că oamenii care mă întreabă se împart în două categorii: cei care întreabă de politețe sau din lipsă de idei și cei care vor să audă ceva spectaculos, care să îi uimească și să-i zguduie, pentru că aparent asta te face să crești în ochii lor curioși.

Apoi mai e treaba asta cu începuturile care e foarte drăguță ea așa, într-un fel, pentru că ai o povestioară, o spui cu entuziasm, lumea e fascinată, wow! Dar apoi îi piere farmecul pentru că nu mai e nouă, trecutul nu poate fi schimbat și un răspuns onest nu permite o șlefuire a realității care să scoată replica aceasta din rutină.

Și-acum, ca să răspund întrebării din titlu, vă mărturisesc că nici până în ziua de astăzi nu știu cu adevărat de ce am dat la Medicină. La vremea respectivă, mi s-a părut o opțiune potrivită pentru un elev conștiincios, care a terminat un liceu bun cu note mari. Ca un soi de regulă nescrisă, viitorul meu stătea pe calea presărată cu facultăți cunoscute din folclor ca fiind grele, pentru că dovedisem de câteva ori că aș putea să fac asta. Eu habar n-aveam cu ce se mănâncă, nu auzisem niciuna dintre poveștile înfiorătoare despre cum e viața de student la UMF, doar zvonul că am să sacrific multe și că va trebui să-mi cumpăr, mereu, multe cărți foarte scumpe. Și schelet. Și că nu voi mai avea timp de nimic, viața mea se va schimba radical, nu voi mai avea așa de mulți prieteni (d’oh!), dar că recompensa va veni (muuuuult) mai târziu, cândva, după ani lungi de trudă și sudoare.

Nu m-au impresionat argumentele. Sau, mai probabil, nu cred că le-am conștientizat vreodată. Cu toate acestea, a existat un singur moment când m-am gândit că aș putea să nu dau la Medicină. Se întâmpla după ce îmi făcusem blog, în clasa a XI-a, și mi se părea fascinant să scriu, să fiu citită și comentată, să cunosc oameni și să interacționez cu diferite persoane publice așa că mi-am spus că poate mi-ar sta bine la Jurnalism. Doar că analizând opțiunile și mimând o documentare non-formală privitoare la presupusul meu viitor, am zis că merită să încerc mai întâi calea grea. Și dacă n-o să-mi iasă, mă reorientez. Așa se face că am aplicat la Medicină, am fost admisă și… Restul e istorie.

În primul an mă temeam să spun că sunt studentă la Medicină, o rosteam cu jumătate de gură când eram întrebată, pentru că mi-a fost frică de faptul că n-am să termin în veci facultatea asta. M-am adaptat greu. Dar acum, după 5 ani parcurși cu brio, mă bucur din suflet c-am ajuns aici și, într-un colț de gând rătăcit, îmi doresc să nu se mai termine în veci anul acesta care ne va arunca pe toți într-o altă etapă, mai fascinantă și mai provocatoare decât tot ce-am experimentat până acum.

Aș putea încheia articolul acesta aici, practic m-am achitat de promisiunea din titlu, dar eu am înțeles zilele trecute când am fost întrebată iarăși ”de ce am dat la Medicină” că uneori e mai puțin important de ce am ajuns într-un loc, și că ceea ce contează cu adevărat e ceea ce faci odată ce ai ajuns şi, eventual, după ce pleci de acolo… Ca atunci când te-ai rătăcit într-un oraș străin, unde nu cunoști pe nimeni și nu vorbești nici limba localnicilor, ci doar bâjbâi ceva de circulație internațională, care te ajută, dar nu prea. Și trebuie să faci ceva.

Așa că astăzi aș putea să spun că am dat la Medicină pentru că tot ce ține de corpul uman este fascinant. Pentru că lucrul cu oamenii e întotdeauna o provocare. Pentru că microbul învățatului nu îți dă voie să te plafonezi, orice-ai face, chiar și în afara orelor dedicate profesiei. Pentru că halatul alb seamănă cu o haină de super-erou (de multe ori una boțită, dar aceasta e altă discuție) care, însă, nu-ți așază pe umeri doar (super)puteri, ci și responsabilități imense, care, neînțelese, pot să nu salveze lumea (și asta e întotdeauna dureros…). Pentru că un ”mulțumesc!” venit de la pacienții pe care i-ai ajutat, sau de la cei pe care nu i-ai putut ajuta, dar pe care i-ai înseninat măcar cu o vorbă bună, îți umple sufletul și îți face ziua mai frumoasă. Pentru că pasiunea celor care te învață e uneori atât de copleșitoare, încât să te facă să-ți dorești să fii și tu un medic măcar pe jumătate la fel de bun ca omul din fața ta. Și, desigur, pentru că e cea mai frumoasă meserie de lume. (Și-aici o să-mi iertați, vă rog, subiectivismul egoist.)

Iar dincolo de toate acestea, am câteva motive să cred că am dat la Medicină ca să învăț poate cea mai importantă lecție de până acum: că nu toate lucrurile stau în puterea mea și că unele dintre ele se petrec dincolo de înțelegerea noastră, oricât de mult am încerca să le împiedicăm să se întâmple. Dar despre asta promit că scriu altă dată.

PS: Imaginea e o captură de ecran dintr-o prezentare pe care am susținut-o în iulie 2015, la Festivitatea de deschidere a practicii de vară, când am vorbit despre experiența mea de-a lungul celor trei veri petrecute în calitate de practicant în spitale şi despre cum m-a ajutat asta în activitatea mea ulterioară.

Articole pe aceeasi tema:

4 Comentarii

  • Raspunde X 6 noiembrie 2016 la ora 13:25

    Ti’ai raspuns singura la inceputul articolului cu ceea ce vrea sa auda lumea, in schimb ai scris un articol mega-plictisitor, dpdv a oricarui cititor, nu mai zic de studenti la medicina, mi’ai mai consumat si timpul, asa ca am sa ti’l consum si eu pe al tau.

    Daca atitudinea de doctor va fi precum aceasta postare, vei fi un medic mediocru.

    Un blogger adevarat, stie ce vrea audienta, stie ca e bine sa descrii cum e sa primesti un ‘multumesc’ de la un pacient dar asta dupa ce ai prezentat o actiune, o conjuctura, ceva interesant. Nu e ora de romana sa ne apucam sa descriem anotimpul toamnei, cat de super-erou esti cu halatul pe tine sau mai stiu eu ce (atentie, a se interpreta ca atare, sa nu aud acuma ca ‘vai doamne, nu am zis ca esti supererou’).

    Cat despre doctori si studenti, dupa cum se vede si aici, e o diferenta enorma. Un doctor (student, specialist etc.) are atat de multe povesti de spus. atat de multe cazuri vazute si situatii… Si tu vii sa imi prezinti mie cat de bine e cu halatul, cu multumesc’ul si ca nu stii termenii medicali?

    Se vede ca sprijini holurile.
    Lasa blogul si du’te la spital, sa citesti, sa inveti. Ca asta a pierdere de timp, la fel cum probabil e si acest mesaj.

    • Raspunde Alexandra Bohan 6 noiembrie 2016 la ora 13:35

      Îți mulțumesc, dragă X, pentru sfaturile valoroase. Păcat, însă, că aceste remarci vin de la cineva care nici măcar nu îşi asumă ideile cu identitatea din offline. E uşor să te pronunți atunci când porți o mască. Eu cred în puterea exemplului si mi-ar fi plăcut să pot învăța şi din cum faci tu, nu doar din cum îmi spui că ar trebui să fac. Dar am să mă mulțumesc deocamdată cu atât. Nu multă lume are curajul să îşi asume părerile. Mulțumesc pentru vizită!

  • Raspunde Costel Dumitru 6 noiembrie 2016 la ora 17:48

    M-a impresionat o afirmație de la sfârșitul articolului: „că nu toate lucrurile stau în puterea mea și că unele dintre ele se petrec dincolo de înțelegerea noastră”. Asta arată un spirit conștient de inefabilul vieții și pregătit să accepte că unele situații au soluții nescrise în cărți. Dacă-ți vei păstra această atitudine de continuă uimire ai șanse să ajungi un medic renumit și să aduci o speranță atâtor de mulți bolnavi.

    • Raspunde Alexandra Bohan 7 noiembrie 2016 la ora 19:48

      Mulțumesc! Sper să fie așa!

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.