Jurnal

Toți avem nevoie de modele

14 decembrie 2016

”Auzi, o vezi pe asta? Am impresia că te copie” îmi scrie prietena mea, cu print screen-ul doveditor al infracțiunii. ”E penibilă”, continuă ea, cu un surâs online compătimitor, în timp ce eu investighez fapta semnalată, admițând silențios că e un scenariu pe care nu-l experimentez pentru prima dată. Și, pentru că am încetat de mult să mă mai enervez pe subiectul ăsta, i-am răspuns, optimist: ”e bine că are de la cine învăța”.

Și-acum să vorbim despre lucruri serioase.

Nimeni nu se naște ca să fie original sută la sută. Dezavantajul de a trăi în epoca noastră e că marile descoperiri s-au făcut deja, ceea ce îngreunează puțin lucrurile. dar nu până dincolo de limita posibilului. Bestseller-uri încă se scriu și se citesc (nu doar statistic, sper…), gadget-uri apar și revoluționează lumea, universul se mișcă. Și, câteodată, sclipiri de geniu lovesc în câte-un individ norocos care face un pas afară spre mulțime, după ce toată viața lui a fost, probabil, scăldată în liniștea anonimatului.

Însă ceea ce uită multă lume e că, până la celebritate, în spatele ușii stau o suită de eșecuri. Un miliard de nu-uri. Containere întregi de ciorne făcute ghem. (Ce risipă!!!) Și, de multe ori, la începuturi, au existat niște încercări care nu au fost decât niște imitații ieftine ale lucrărilor unor oameni celebri, care au inovat și revoluționat domeniul lor de activitate.

Înainte de-a mă apuca de scris, mă îndrăgostisem de niște cărți pe care le-am ”copiat” în primele mele (?) scrieri. Eu ziceam că e inspirație, dar apoi, recitindu-le câțiva ani mai târziu, mi-am dat seama că nu erau decât o transcriere, într-o notă personală, a unor idei pe care alți autori, pe care îi iubeam și admiram, le scriseseră de un infinit de ori mai bine decât mine. Și m-a îngrijorat revelația asta, m-am simțit un pic vinovată în momentul conștientizării acestui fapt, până când am citit la Mircea Cărtărescu o mărturisire similară cu a mea: se făcea că și el, la începuturile sale scriitoricești, își copiase mentorii, scriind texte care semănau izbitor, ca stil și mentalitate, cu cele publicate sub semnătura modelelor sale.

Odată ce am înțeles asta, am încetat să mă mai supăr pentru ”plagiate”. Prima dată mi-a fost ciudă, când am descoperit că o domnișoară se inspirase dintr-un articol de-al meu și publicase varianta ei pe-un alt site, de unde-l promova cu atâta mândrie, de ziceai că ea frământase ideea trei nopți nedormite, până la epuizare, ca să scoată în lume un text demn să fie citit. Când am apostrofat-o, a recunoscut, a zis că i-a plăcut ce scrisesem eu și că, dacă mă consolează cu ceva, și ea scrie pe gratis, la publicația cu pricina, de parcă asta m-ar fi alinat pe mine. Dar am înțeles atunci că n-am niciun control asupra acestor preluări, modificări și însușiri ulterioare și că trebuie să iau o decizie: dacă aleg să continui să public, sunt nevoită să-mi asum acest risc. (Și, iată-mă, încă scriu…)

Câțiva ani mai târziu, o altă domnișoară mi-a lăsat un mesaj privat în care se scuza pentru că se inspirase cu un copy/paste generos dintr-un text de-al meu pentru o temă la română, iar profa fusese atât de impresionată, încât decisese să-i trimită lucrarea la un concurs. Ea m-a asigurat că se opusese vehement deciziei, dar entuziasmul profei fusese mai mare, așa că, asta e, ea a vrut ca eu să știu, pentru că acum îi părea rău… Și dacă în primă fază, citind mesajul, am schițat niște cute pe frunte, mi-am amintit că mi s-a mai întâmplat și că, oricum, n-aș fi putut face nimic în privința asta. Așa că i-am răspuns explicându-i că nu e frumos și că ar fi ideal să abandoneze practica asta pe viitor. Nu mai știu, acum, ce-o fi făcând până la urmă cu opinia mea…

Cert e că eu am învățat două lucruri din experiențele astea. Primul se referă la faptul că a fi recunoscut drept model așază un plus de responsabilitate pe umerii tăi, pentru că oamenii uită deseori că ești și tu om, și că nu ai (din fericire!) privilegiul de a fi perfect, așa că tentația de a te copia întru totul e foarte mare. Doar pentru că admiri o bucată din existența cuiva, asta nu înseamnă că e obligatoriu să-i admiri toată viața, cu atât mai mult e indicat să nu i-o copiezi. Dar e decizia fiecăruia. De aceea e bine să avem mai multe modele, de la care să învățăm ce știu ei mai bine să facă, și totodată să avem și contra-modele, de la care să învățăm cum să nu facem unele lucruri. Dar despre asta altă dată. 🙂

Al doilea se referă la originalitate și la consecvență. Și aici m-a ajutat un pic Elizabeth Gilbert, prin Lecții de magie. Cum să-ți cultivi creativitatea în care vorbește despre ”poticnelile” artistice, despre eșec și despre ciorne mâzgâlite, subliniind totuși că cel mai important e să fii consecvent. Și că, la un moment dat, o să-ți găsești ”scânteia”, și propriul stil, și metodele tale autentice, care să te definească. Dar, până atunci, nu ne scutește nimeni de câteva julituri, și încercări mai puțin reușite, și călătorii cu peripeții prin univers, care sunt, de fapt, cel mai bun mentor, și cel mai fidel feedback, și cea mai mare sursă de nervi. (Credeți-mă pe cuvânt!)

Toți avem nevoie de modele. Unii au destul noroc să le identifice la timp. Alții le caută mai mult. Dar dacă cineva vă oferă vouă statutul acesta, fiți recunoscători. Înseamnă că au văzut la voi ceva la care vă pricepeți și la care ei au dat greș sau, mai rău, nu se pricep absolut deloc. Dacă vor alege să învețe de la voi, atunci vor evolua ca persoane și vor învăța, înainte de toate, câte ceva despre ei. Dacă scopul lor e altul, atunci credeți-mă, cei din jur vor vedea negreșit diferența dintre original și… orice altceva.

Foto: pinterest.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns