Jurnal

Cât costă amabilitatea?

24 februarie 2017

16 februarie. Ora 8.20.

Intru în Gara Mare şi frumos renovată a orașului nostru drag. Înăuntru, aproape pustiu. Un călător scroll-uieşte în telefon, un altul citește ziarul, doamna de la curățenie lustruieşte podeaua de marmură. În rest, nimeni. La case, bate vântul. Scot repede actele, să îmi iau un bilet pentru un drum planificat sâmbătă. Şi după ce mi-am pregătit toate cele necesare, mă duc la casa nr 1. Acolo, doamna de la caserie nu mă vede. Numără nişte bani, mărunți, după zornăit. Aşa că mă orientez la casa nr 2, alături, ca să nu deranjez. Acolo, doamna stă pe Facebook. Nu mă aude când mă aşez la ghişeu aşa că îi dau bună dimineața. Ea nu mă priveşte, mai dă un like, apoi blochează telefonul şi îmi aruncă o privire ciudată, parcă cerându-mi notă explicativă. Îi dau actele, îi spun data, traseul şi ora, iar ea, în timp ce verifică la infinit cele două acte îmi spune, cu dispreț, că data viitoare când am de luat bilete în avans, să mă duc la agenție pentru că la gară e aglomerat. Eu am crezut că glumește, mă mai uit odată în jurul meu, văd aceiaşi doi călători de mai devreme şi îi spun, vizibil deranjată, că acum nu e nimeni… ea nu mă priveşte, îmi spune că „în general este şi pe viitor să ştiu, da?”, apoi îmi dă biletele cu aceeaşi atitudine deranjată pentru că am apelat la ea să… îşi facă treaba.

Acum, merg pe stradă şi mă întreb: oare atitudinea asta nesimțită îi face pe oameni să se simtă bine? Apostrofarea cuiva mai tânăr le creşte stima de sine si nivelul de fericire?…

Oricun ar fi, eu nu-mi cer scuze că i-am întrerupt sesiunea de scroll in news feed, ca să îşi facă, ştiți voi, treaba… Dar mi s-a părut… #urât. Foarte urât…

Foto: http://moviegrapevine.com/

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns