Aventuri urbane

Aventuri urbane #1

10 mai 2017

10 mai 2017

Coadă la casă într-un supermarket. Trei case deschise. Coşuri semi-pline aşteaptă să fie achitate. Aleg repede două produse, mă aşez cuminte printre şirul de coşuri şi când eram cât p’aci să-mi vină rândul, un miros dubios mă-mbie să întorc capul. În spatele meu, un semi-bronzat care şi-a făcut loc prin mulțime, mă priveşte umil şi-mi zice, arătându-mi cum ține-n mână o doză de bere: „pot să…?”. „Nu”, îi zic ferm, descurajându-l vizil.

„Dar n-am decât un produs”, ripostează, în timp ce eu îi arăt că n-am decât 2, şi că dacă e să judecăm după urgențe, berea lui poate să mai aştepte nițel. (Eu, spre exemplu, cumpăram hârtie igienică.) Doamna de la casă zâmbeşte amuzantă, ăsta se mai agită un pic, cred că mi-o fi zis în sinea lui ceva de dulce, dar am convingerea că de îndată ce-o să audă sunetul duios de la deschiderea cutiei, pe mine o să mă dea uitării.

Acum, dilema mea este: de ce se miră lumea când primeşte un refuz? Şi „nu” e o opțiune la fel de disponibilă ca şi „da”, iar utilizarea lor încă este permisă.

#zicsieu

Foto: bugetul.ro

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns