Jurnal

Pledoarie pentru bun-simț

22 august 2017

bun-simt

Că viața e surprinzătoare, nu mai e o noutate. Că ceea ce numim bun-simț pierde teren, nici asta nu e ceva nou sub soare. Și, totuși, ne mai trebuie? Că dacă nu ne trebuie, cineva să-mi spună și mie, să mă așez în rândul lumii, că mă simt, tot mai des, pe lângă trenduri, pe lângă mulțime, pitită-n bula mea zidită din ”bună ziua!”, ”mulțumesc!”, ”la revedere!”…

Acum aproximativ o lună de zile eram într-un fast-food cu o toaletă evident mult prea mică pentru volumul de clienți care îi trec pragul, motiv pentru care am fost nevoită să stau la rând. În spatele meu, o mămică aștepta la aceeași coadă cu o puștoaică de vreo 6 ani, vizibil agitată. ”Vreau la baaaaaie!”, s-a exprimat ea, în timp ce maică-sa, impasibilă, i-a zis că trebuie să aștepte. Pentru că pe mine mă sensibilizează mult mai toate specimenele de oameni în miniatură, când mi-a venit rândul, pentru că la mine nu era urgența atât de mare și mai puteam aștepta, i-am cedat locul meu doamnei cu fetița. I-am spus amabil și zâmbitor, ”poftiți dumneavoastră, vă rog”, în timp ce ea și-a împins copilul să meargă înainte, m-a depășit ignorându-mă total și a închis ușa în urma ei…

Șoc. Groază. Tăcere. Mirare. Și Ce-naiba-s-a-întâmplat? s-au așezat imediat pe fața mea. Și acela a fost momentul în care am înțeles că cei 7 ani de acasă contează enorm, că acolo se pun bazele conceptului de bun-simț. Că puștoaica asta învață de la mă-sa nu din teorie –degeaba-i spune, dacă-i spune…-, ci din propriul comportament care s-a scuturat de banalul ”mulțumesc!”. Nu știu de celelalte , dar dacă sărim așa, peste basic, îmi rezerv dreptul să cred că stăm mult mai prost decât credeam… Și mi se pare teribil de trist, nu pentru că am rămas eu fără recompensa verbală gestului, ci pentru că evoluăm tot mai crunt către a fi o nație de needucați și, de multe ori, ne întrebăm de ce. Uite de asta. Pentru că există pe lume părinți needucați care-și cresc pruncii după chipul și asemănarea și nesimțirea lor.

Iar apoi, exemplul doi, un mascul feroce cu pretenții de om foarte studiat, căruia, știți voi, nu-i ajungi cu prăjina la nas și care trăiește cu impresia că lumea trebuie să-i stea la picioare, pentru că, probabil, așa a deprins încă din fragedă pruncie (păcat, însă, că a absentat de la lecțiile bun-simț…). Lansează cererea cu revoltă ”de unde știi tu informația asta?”, dar n-ar zice un ”bună ziua!” înainte să-ți bată la ușa virtuală care, deși pâlpâie a bulină verde, nu înseamnă întotdeauna că ești și disponibil. Mai ales când jobul tău nu e să oferi lămuriri, ci faci asta pentru că, hei, e frumos să ajuți, să împrăștii lucruri frumoase în univers, să colorezi lumea asta cu stropi de bunăvoință, că de treburi urâte suntem sătui…

Și-atunci îți vine, uneori, cu revoltă, să-i trimiți la plimbare pe toți ăștia care deschid o ușă și nu salută, care cer o informație și nu spun ”mulțumesc”, care pleacă și nu dau ”buna ziua”. Dar apoi îți amintești că nu se face, că diplomația e o armă eficientă doar dacă e îndreptată asupra celor care o cunosc și-o folosesc. Altfel, risipești orzul pe gâște. Pentru că prostul n-o să înțeleagă, doar el are diplome, nu-i așa?

Nu știu unde ne îndreptăm, cu atâta parenting de care e plin internetul, dar care omite să specifice pe acolo și noțiuni dintr-astea de bun-simț. Dar știu că un salut politicos pe mine mă face să colaborez cu un plus de drăgălășenie. Un ”mulțumesc” după ce-am oferit o informație îmi aduce musai un zâmbet pe chip. Iar întotdeauna, lângă ”la revedere”, eu adaug și ”(vă doresc) o zi frumoasă”, formulă care-mi place mult de tot și care mă încarcă cu un strop de energie pozitivă, mai ales dacă interlocutorul meu o privește fără indiferență. Pentru că eu am depășit de mult granița credinței că acestea-s doar niște etichete sociale și, mai nou, le spun formule magice, care, utilizate cum trebuie, au puterea să-ți schimbe vibe-ul. Și ziua.

Doar că, probabil, ne plac zilele noastre așa cum sunt ele și-atunci n-avem nevoie de formule magine și de asta nu spunem ”bună ziua” și ”mulțumesc” și ”la revedere”, că nu ne trebuie și nu ne folosesc la nimic…

Foto: http://www.makavelis.com/

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns