Jurnal

Să fim perfecți? Sau să fim fericiți?

2 august 2017

perfecti sau fericitiDin vacanța pe care tocmai am bifat-o cu brio, m-am întors cu o… dilemă blondă. Se făcea că, într-un tur înghesuit, aglomerat și claxonat de București, într-o zi senină pe la amiază, mi-am dat seama că, și dac-aș vrea, n-aș putea să pretind că sunt ”de pe acolo”. Pentru că entuziasmul meu onest, seninătatatea pe care am căpătat-o odată ce-am urcat valiza în tren și vibe-ul însușit de om fugit prin lume nu se asortează cu peisajul rutinei, atotprezent în fiecare particulă de univers local. Și-atunci mi-am spus, într-o doară, ieșind de la metrou, că-n viață e mai bine să fim fericiți decât perfecți. (habar n-am de unde a venit asta, nu părea să aibă legătură cu subiectul…) Dar, de aici, n-am putut să nu mă întreb instantaneu: când se naște în noi ideea că trebuie să fim… perfecți?

Pentru mine, momentul revelației a avut loc atunci când, la întrebarea aceasta răsărită de nicăieri, am înțeles că eu mi-am implantat ideea că ținta e să fim cât mai perfecți… la școală. Mai precis, când au început temele pe care le greșeam, frecvent, și atunci mama-mi rupea foaia din caiet. ”Încă o dată”, îmi spunea ea, iar eu, cu interdicție la folosit pic (de pastă corectoare nici nu se punea problema, de la ea se făceau purcei pe caiet!), o luam iar și iar de la capăt, uneori cu sughiț, alteori cu revoltă și, de multe ori, chiar și cu lacrimi, până când am văzut că și lacrimile căzute pe caiet pătează, iar acesta e un alt pretext de rupt foaia (că cerneala se întindea conștiincios pe foaia udă, lăsând în urmă alți purcei).

Așa se face că mai toate caietele mele de 60 de file din fabricație aveau și câte 24, după 2-3 săptămâni de școală, și chiar îmi amintesc că, la un moment dat, am surprins o discuție între părinți și învățător care, sătul să corecteze în ”fițuici”, îi îndemna, cu blândețe, pe tutorii de școlari să lase caietele copiilor intacte, fără să mai smulgă, nemilos, foile cu teme cu imperfecțiuni. Asta, însă, n-a oprit risipa de celuloză și nici n-a împiedicat războiul temelor cu greșeli care au plonjat, multă vreme, la coș, până am învățat am trecut în clasele mai mari și responsabilitatea pentru teme perfecte mi-a revenit în totalitate.

E adevărat că, după debutul acesta în școală, mi-am făcut mereu temele cu responsabilitate, și nu doar pe cele de la școală. Nu am mai rupt foile de prin caiete, dar am avut mereu grijă ca sarcinile date să fie rezolvate bine ”din prima”, după încercări prealabile pe ciorne și grijă sporită la transcris. Iar acum, nu de multe ori, oamenii mă dau drept model și mă descriu ca fiind un om cu temele făcute, un defect pe care îl consider oarecum profesional, cu rădăcini mai adânci decât credeam eu, și-un pic perfecționistă, trăsătură căreia nu i-am găsit niciodată etiologia, până acum.

Numai că eu în continuare cred că e mai important să fim fericiți decât perfecți, iar lecția aceasta, venită mult mai târziu în viața mea, o așez acum peste credința implantată în frageda copilărie marcată de sunetul foilor smulse din caiet. Pentru că știu că viața nu înseamnă doar muncă, așa cum nu înseamnă nici numai distracție, iar cheia reușitei e echilibrul, nu alegerea uneia dintre extreme. Dar bănuiesc că fiecare are nevoie de propria revelație care să-i ghideze și să-i modeleze frumos gândurile, și alegerile, și viața.

Foto: pinterest.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns