Jurnal

Dar tu de ce nu mănânci, puișor?

12 noiembrie 2017

Am auzit întrebarea asta în copilărie de un infinit de ori. La fiecare masă mai mare, organizată cu prilejul a diverse sărbători, tot timpul se trezea câte-un personaj binevoitor să se intereseze de statusul meu nutrițional. ”Dar tu de ce nu mănânci, puișor?” eram apostrofată din când în când, cu observația tranzitorie că ”uite și tu la tine cât ești de slabă”.

Astăzi, însă, când mai aud așa ceva venit de la oameni cu care abia schimb două vorbe, îmi vine să-i întreb, tot așa, la primul impuls: ”dar pe tine de ce te freacă grija?”. Însă îmi amintesc mereu la timp (ce noroc!) că diplomația și răbdarea sunt două puncte la care lucrez acum (cam de-o eternitate, așa, dar nu-i grabă…), așa că respir adânc, și răspund, la fel ca în copilărie, ”pentru că nu mi-e foame”. Dar după ce mi s-a spus, drept răspuns, că ”ei, nu ți-e foame, de fapt te alinți”, am început să caut alternative de răspunsuri mai convingătoare, ca să evit să adresez întrebarea cheie, nerostită, dar gândită, de mai sus.

Și uite așa se face că am ajuns la variantele Nu mănânc pentru că…

  • nu-mi trebuie – ”păi, da, normal, că acasă nu mănânci decât scofeturi” (gândul meu nerostit: și de ce te freacă pe tine grija ce mănânc eu acasă?)
  • nu-mi trebuie (de două ori) – ”de fapt ție nu-ți place, dar nu vrei să spui.” (gândul meu nerostit: și dacă nu-mi place și nu vreau să-ți spun, e semn de respect față de munca unui om care a făcut toate astea…)
  • nu-mi trebuie (de trei ori) – ”tu sigur ai mâncat acasă, nu știai că vii la masă? Trebuia să nu mănânci.” (gândul meu nerostit: am mâncat că mi-a fost foame, acum nu mi-e foame, nu mănânc. Și, din nou, de ce te freacă pe tine grija când și unde am mâncat eu???…)
  • nu mai pot – ”ei, nu mai poți… Ai observat când e biserica plină și trece preotul cu cădelnița și se face culoar? Așa e și cu stomacul, dacă vrei, intră sigur încă ceva.” (gândul meu nerostit: chiar nu… stai, ce treabă are popa cu faptul că eu nu mai pot să mănânc?!)
  • am mâncat/servit deja, mulțumesc – ”ei, da, ce-ai mâncat? Abia ai mâncat, lasă că am văzut eu, ai ciugulit și tu ceva, uite, farfuria e curată, pot s-o pun la loc în dulap.” (gândul meu nerostit: pe tine nu te-a învățat mamă-ta să te uiți în farfurie la tine când stai la masă?)
  • nu vreau – ”de ce nu vrei să mănânci? Ești la cură? Vrei să fii top model? Lasă că nu-ți trebuie, hai, ascultă la mine, pune mâna și mănâncă, că ești prea slabă.” (gândul meu nerostit: Ce-ai fi să-ți vezi, din nou, de treaba ta, în loc să porți grija (deficitului) grăsimii altora?

Ideea e simplă. Nu îndesați în voi ca într-un sac fără fund. Nu-i mai lăsați pe alții să vă stabilească porțiile în variante XXL și nu mai răspundeți la provocările ”all you can eat” + extra orice doar pentru că s-a trezit vreun fomist care trebuie să-și descarce propriile nemulțumiri legate de felul în care arată (și halește la o masă) pe cineva sensibil la astfel de afirmații. Și, mai presus de altceva, informați-vă asupra efectelor pe care le are obezitatea asupra voastră. Citiți și vă minunați, sau, mai bine, speriați-vă. Speriați-vă și luați atitudine! Mâncăm ca să trăim și nu trăim ca să mâncăm. Și chiar cred că asta n-ar trebui să uităm niciodată. Mai ales atunci când ne așezăm la masă.

Text inspirat de statusul lui Vasi Rădulescu, un medic care zice foarte bine aici de ce e bine, înainte de pastile, și perfuzii, și tratamente-minune, să facem lucruri simple, cum ar fi să slăbim. Ca să ne fie tuturor bine.

Foto: www.shutterstock.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns