Jurnal

Prea de-un fel, prea de altul

9 martie 2018

Câteva cazuri de sinucideri care mai zguduie din când în când internetul duc discuțiile într-o zonă a interpretărilor. „Dacă am fi fost mai atenți la semne…” spun mulți, cu regretul că ar fi putut salva o viață. „Dacă am fi văzut mesajul ascuns dincolo de statusuri, share-uri, fotografii, poate…” încep unele declarații, înlăcrimate, scufundate în păreri de rău. Dar, de fapt, are cineva timp sau chef sau interes să se uite cu atenție, să privească dincolo de ambalaj, și nu doar sa dea like din… reflex?

Recunosc că, de la o vreme, eu mi-am activat niște mecanisme de ultra-filtrare a conținutului postat. Nici pe blog n-am mai scris, și chiar m-am gândit serios să-mi iau toate textele din arhivă și să le arunc într-un coș (cu amintiri), pentru că presupunerile acestea pe baza unor lucruri aruncate în online mă lasă rece. Orice-am posta, oricare dintre noi, poate da naștere la interpretări. Iar de filosofi dintr-ăștia de duzină, care băltesc în generozitatea de a-ți spune cât de de-un fel sau de altul ești tu -fără o introspecție prealabilă într-o maaaare oglindă, spre exemplu-, nu ducem lipsă, garantez. Toți se pricep la toate… și nimeni nu se pricepe la nimic. Dar, măcar pentru public, pentru vreo două like-uri în plus, ne place să ne dăm (dramatic) cu părerea. Mai ales post-mortem.

Dar adevărul este că… nu interesează pe nimeni. Credeți-mă, chiar nu interesează pe nimeni. Decât, desigur, dacă veți ajunge, spre exemplu, prim-ministră, și atunci o mână de binevoitori vor începe să vă scotocească prin trecut doar cu scopul meschin de-a găsi ceva urât, grotesc, absolut irelevant pentru statutul profesional. Dar, în afară de asta, orice-am face nu prezintă interes. E doar o iluzie care, uneori, ne ridică stima de sine și, cel puțin pentru moment, ne mai ajută să producem niște endorfine. Sau… nu.

Suntem prea bombardați cu informații din toate părțile ca să mai avem timpul necesar să îi observăm cu atenție pe cei din jur. Un exercițiu dureros a demonstrat că un copil pretins a fi pierdut și așezat strategic pe un scaun într-o stație de autobuz exact sub afișul pe care scrie, cu poza lui, că s-a pierdut, a rămas țintit acolo mult și bine, neobservat, nerevendicat. Pentru că suntem prea grăbiți, într-o cursă contra-cronometru care ne va duce… nu știu unde. Însă destinațiile sunt multiple. Drumurile infinite. Iar farmecul călătoriilor stă, de multe ori, în calitatea oamenilor cu care te însoțești, și tocmai de aceea părerile altoram, ale celorlalți, ale celor care privesc detașat, nu critic, ci cu răutate, chiar nu contează.

#HatersGonnaHate. Dar noi să fim sănătoși.

Foto: pinterest.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.